În sinea mea construiam deja un scenariu pe care parcă aș fi și vrut să am exclusivitatea să îl și filmez. Aiurea, era efectul oboselii, al drumului, al superstițiilor și tâmpeniilor auzite acasă. Foarte curând toate idioțeniile din mintea mea aveau să dispară.

La hotel

Nu intenționez să vă țin un curs de istorie despre New Delhi dar pot să vă spun că lucrurile pe care le-am citit, legate de succesiunile la putere de-alungul secolelor se reflectă din plin în viața de zi cu zi de aici. Este un amestec foarte interesant de opulență și sărăcie extremă, de credințe, religii, de simboluri arhitecturale, vestimentație, culori, obiceiuri, comportament, rețete culinare… O lume a contrastelor, categoric.

Am trecut de locuri cu sărăcie extremă pânâ să intrăm în partea  construită de britanici.  E parcă un oraș în alt oraș. Cu străzi largi, pline de verdeață, spații comerciale  deasupra cărora sunt montate cele mai în vogă branduri occidentale, cu hoteluri și clădiri impozante… Plin de poliție poate și datorită faptului că în această zonă sunt toate ambasadele, sediul guvernului, președinția… Ei bine, pe una dintre aceste străzi, după un gard foarte înalt, construit astfel probabil și din motive de securitate,  era hotelul meu. Undeva scurt, după un sens giratoriu, șoferul mașinii noastre a cotit spre o poartă metalică în fața căreia doi indieni în uniforme și cu mustăți lungi, încovrigate ne-au făcut semn să oprim. Security checking. Verificarea asta aveam să îmi dau seama se face în toate spațiile de cazare. Sau cel puțin în toate în care am stat. În prima fază sunt controlate mașinile la intrarea în curtea hotelului, însă destul de sumar dacă e să fiu sincer, după care fiecare turist trece cu bagaje cu tot printr-un filtru asemănător cu cel din aeroport. De fiecare dată când ajungi la hotel, indiferent că ești cazat deja aici de mai multe zile și te saluți deja amical cu personalul, de fiecare dată când intri, treci prin aceleași proceduri.

E nouă dimineața, ora hotelieră începe abia la 12 și sunt rupt de oboseală. Propunerea lui Vikram, agentul firmei de turism vine ca unsă. “Dacă vreți să intrați mai repede în camere putem să vorbim la recepție”… Pfoah, câtă mărinimie… Sigur am zis. Dacă se poate… În mai puțin de un minut a venit răspunsul. Se poate, dar contra cost! Fie, am zis. Eram până la urmă bucuros că după mai bine de 24 de ore de când eram plecat de acasă îmi puteam întinde oasele și ceea ce ne îmi convenea de minune, era faptul că telefonul detectase semnalul de internet. Puteam vorbi gratis acasă.

După ce reprezentantul agenției mi-a explicat programul pe care urma să îl avem, mi-a dat un plic cu niște simple hârtii, vauchere, pe care era trecută adresa hotelurilor unde urma să ne cazăm în circuitul nostru. Am realizat că deși trebuia să efectuăm două zboruri interne cu avionul, nu aveam rezervările biletelor. 

– Nu v-ati cumpărat biletele de avion?

– Nu, am răspuns, de unde naiba să știu cum să cumpăr bilete de avion din India, m-am gândit.

Nu era nici o problemă, înarmat cu trei telefoane, laptop, cărți de credit, Vikram, a rezolvat-o imediat. În mai puțin de cinci minute am intrat și în posesia colilor A4 pe care imprimanta de la recepție marcase data și ora zborurilor noastre. Bun. Pentru azi eram liber. Adică avem program de odihnă, aclimatizare… Rămân în hotel. A doua zi dimineața, la opt treizeci urmau să vină pentru a face turul orașului.

Ne-am strâns mâna, ne-am ridicat din fotolii și am dat să îmi iau bagajele… N-am apucat să pun mâna pe mâner că deja erau înfășcate de niște băieți cu pregătire specială în acest domeniu… Avem noi grija de ele, mi-au spus…. E clar, știam de pe internet ce urmează… Odată ajuns în cameră urma să mă scobesc de mărunțiș pentru a le recompensa efortul. Problema era doar că mărunțișul îmi lipsea cu desăvârșire. Așa că, cu degetele încleștate am ținut de un capăt o hârtie de 100 de rupie, sperând să nu se desprindă din strânsoarea arătătorului. A dipărut cât ai zice pește. Concluzia, faceți rost de bani mărunți. da mărunți, mărunți…

Ce faci când intri în camera de hotel? 

Vă spun eu. Își verifică patul, aruncă un ochi la toaletă și trage draperiile pentru a vedea ce priveliște are. Exact în ordinea asta le-am făcut. Afară undeva la mai bine de cincizeci de metri sub mine, pe un dric, întins și dezbrăcat până la brâu un indian se lăsa masat de un zdrahon. În jur zeci de taxiuri, negre cu galben își așteptau clienții, în timp ce un șoim dădea ocol hotelului exact prin dreptul geamului… Mai departe nu aveam să văd din pricina unei pâcle care se așezase parcă cu de-a sila peste întreg orașul. În cameră se simțea o puternică umezeală, am încercat să deschid geamul. Era fix. Pfff, fie. Atunci să deschid televizorul. Ăsta a mers. De pe ecranul aparatului indiferent de post ne vorbeau niște fete superbe al căror ten forțat parcă prin tratamente cosmetice sau filtre de culoare, încerca să se apropie cât mai mult de alb. Am înțeles că indiencele au o problemă legată de culoare și consideră pielea albă un semn de frumusețe, drept pentru care fac toate eforturile pentru a-și modifica tenul. Dacă ești blondă, aici e lumea ta. Și mă gândesc că ai putea să faci chiar și o afacere din asta. Adică, dacă aproape pentru fiecare poză pe care le-o faci indienilor, îți cer bani, de fiecare dată când ei vor să se pozeze cu tine, ai putea face același lucru. Și dacă ești blondă, te asigur că solicitările vor curge.  

Sunt aproape 40 de grade afară. Oboseala drumului își spune cuvântul. Fac rapid un duș pentru a da jos praful și mirosurile depuse în  30 de ore de drum, scot calculatorul, casc ochii și printre genele care refuză parcă să mă asculte încerc să dau de rețeaua de internet. Free Wi Fi. Aiurea… A fost doar în hol până nu am pus mâna pe cheia camerei. Din momentul în care am intrat în posesia ei, fiecare trei ore de internet costă aproximativ 4 euro. Să-l ia dracu. Am apucat să anunț acasă că am ajuns, ochii îmi cad în gură așa că în mai puțin de zece minute se face “întuneric”. Mă uit pe dinăuntru. Mi-am propus să dorm măcar o oră. Măcar? Nici nu știu cum a zburat timpul, m-am trezit aproape spre seară când foamea cred că a bătut la ușa stomacului. În bagaj am napolitane, batoane cu muszli, bomboane, o chiflă rămasă din avion… la parter însă așteaptă două restaurante. Cel clasic, al hotelului și unul chinezesc.

Prima masă în India

N-am venit în India să consumăm mâncare chinezească așa că ne așezăm confortabil la una dintre mesele așezate în grădina hotelului. Imediat se apropie de noi un tânăr foarte elegant îmbrăcat și care ne aduce două meniuri. Acum e acum. Ce mâncăm? În cele patru cinci pagini lucrurile sunt clar împărțite. Mâncărurile indiene sunt scrise separat. Trec cu privirea peste ele, denumirile nu sună rău, dar habar n-am ce conțin… Să mă risc? Să nu mă risc?… Mai dau o filă și trec la categoria europene. Aici mă și opresc. Comand. Până să vină mâncarea, îmi sună telefonul. La celălalt capăt al celularului, Pușpinder Singh, prietenul meu indian, fost student la medicină în Timișoara și pe care urmează să îl revăd după aproape douăzeci de ani, la el acasă, în Jodhpur. Îi spun unde sunt, care e traseul până să ajungem la el, ce vom face…  Nu știu dacă e defect profesional, dar mă întreabă de vaccine. Nu le-am făcut.  Woau…. Trecem la categoria lucrurilor la care mă roagă să fiu foarte atent, sunt o grămadă ne nu-uri, iar cele mai multe sunt legate de hrană, ingrediente… În timpul ăsta vine mâncarea… În farfurie frumos așezat un aranjament de legume înnăbușite, lângă o bucată de friptură și o pastă din cartofi… “Nu știu, îmi spune, eu aș fi foarte atent la legumele alea”… Ne luăm rămas bun în timp ce eu rămân cu privirea țintă pe verdețurile mele, sunt atât de atent la ele încât cred că am și uitat să clipesc… Îmi fac o poză cu farfuria, măcar să le am ca amintire.  Consum doar carnea. Nici de cartofi nu am curaj să mă ating. Iau însă o sticlă cu apă minerală pe care ospătarul o deschide în fața mea. Beau un pahar și mă retrag în cameră cu gândul la legume, la discuția cu Pușpinder, la apa băută… și cu simțurile ascuțite la orice reacție a organismului… Adorm ca fraierul, în așteptare… 

Deși am ajuns dimineața pe la cinci și un pic în New Delhi, am ieșit din aeroport o oră și jumătate mai târziu. Și asta pentru că m-a pus dracu’ să fiu cinstit. Ce mi-a trecut mie prin cap… Dacă tot aveam rucsacii plini cu scule de pozat și filmat, am zis că e corect să caut un vameș și să îl anunț că intru în țara cu aparatură de înregistrat. Cea mai proastă idee pe care am putut să o am. “Pfff” a bufnit indianul, “cât costă toate sculele astea, care e valoarea lor?” a întrebat. Am făcut repede un calcul, scanând parcă în minte facturile pe care le-am achitat sau le mai aveam de achitat…Undeva la zece mii de euro, i-am răspuns.

Hm, nu e bine, zice. Cu o figură tipică vameșului care adulmecă “prada”. Nu e bine deloc, nu puteți intra cu aparatura asta în India.
Cum adică nu puteam intra? Păi de asta am venit, să filmez, să pozez… Adică să vă fac gratuit reclamă țării, am gândit…

Îmi pare rău, zice, dar dacă vreți să intrați, trebuie să lăsați gențile cu scule aici…
Ce tâmpenie mi-am zis… Am căutat pe internet din scoarță-scoarță, trei luni de zile am cumpărat toate cărțile posibile, traduse în limba română, am citit toate informațiile de pe bloguri, legate de India… Niciunde nu am găsit vreo remarcă legată despre faptul că nu puteam intra cu videocamerele… Era ceva putred aici. Am schimbat strategia, i-am spus că nu am înțeles bine întrebarea, că sigur camerele au costat cândva atât, când erau noi, acuma dacă mai valorează jumătate din prețul inițial, dar ce zic eu jumătate, un sfert! Nu s-a lăsat… I-am spus că vreau să trec peste gradul lui și să discut cu un superior…

În câteva secunde de după un ghișeu, cu ochii cârpiți de somn și-a făcut apariția un alt funcționar. Mi-a aruncat o privire lungă și de sub șapca în stil Che Guevara, s-a auzit o mârâială din care trebuia să înțeleg că nu e de bine. Între cei doi singura diferență era doar cascheta aia. Ei bine, după mai mult de douăzeci și patru de ore de când eram plecat de acasă, numai de clicăreala cu vameșii nu aveam chef, dar n-aveam ce face… Ok, am zis, trecem la nivelul următor…

Să vină următoarea “caschetă” să vedem ce formă are… Se pare că străruința a dat roade… “Bine, mi-a zis primul, mergeți până la poarta de ieșire și dacă în drum nu vă opresc colegii mei pentru a se uita în genți ați trecut, dacă vă opresc însă, veniți înapoi și găsim o soluție…” Pfff, “GĂSIM O SOLUȚIE” păi de ce n-ai zis așa de la-nceput frate. Găsim o soluție e o sintagmă clasic românească, știm cu toții ce înseamnă. E ceva care pe noi ne definește ca popor…

Era clar că de intrat voi intra. Doar că în cea mai proastă dintre variante, trebuia să mai trec odată pe la primul interlocutor pentru a-i răsplăti “vigilența”. Nu s-a întâmplat. Am trecut prin ultimul filtru ca prin brânză, vameșii fiind ocupați cu alte genți, mai arătoase.

P.S. – Dacă doriți să vedeți documentarul filmat în India, vă invit să îl urmăriți aici.

E aproape douăspezece noaptea. Îmi verific pentru ultima oară valiza. Am cinci chiloți, trei tricouri, două cămăși, cred ca tot vreo cinci perechi de ciorapi, un pantalon scurt și unul lung și o pungă mare plină cu medicamente… Am pus și pastile antițânțari, un prelungitor, baterii, două pungi cu bomboane… Sper că nu am uitat nimic…

Lucrez în publicitate unde printre sloganurile consacrate se numără cel puțin unul care se referă la forța imaginilor. O fotografie vinde mai mult decât o mie de cuvinte! De nenumărate ori le-am spus asta clienților mei și uite ca a venit vremea să cad și eu victimă a acestui adevăr. Aventura mea a pornit de la o fotografie. Ea a fost cea care a aprins scânteia iar internetul nu a făcut decât să pună lemne pe foc. În ciuda tuturor preconcepțiilor în India se ajunge foarte ușor. Trebuie doar să îți depășești teama de necunoscut și… nu în ultimul rând de avion. Să nu bagi în seamă sfaturile “prietenoase” ale amicilor și să nu te lași intimidat de numărul mare de “Doamne ferește, sau Dumnezeu să vă aibă în pază, pe care le vei auzi înainte să pleci.

După ce ai pus însă piciorul pe scara avionului… nu prea mai e cale de întors… iar gândurile, emoțiile vor fi legate de: Oare cum va fi acolo?

Pe durata zborului ai timp suficient să faci tot felul de planuri, scenarii. Prima neliniște pe care am avut-o a fost legată de agenția de turism… Oare o să mă aștepte cineva în Aeroportul din Delhi? Și asta pentru că după ce am trimis câteva mailuri unor firme românești ce se consideră experte în organizarea de sejururi în India fără a primi însă vreun răspuns, am apelat la serviciile unei firme locale. Emoțiile mi s-au risipit odată cu aterizarea. Indienii erau acolo, cu o plăcuță pe care cu un marker de culoare albastră era scris ceea ce trebuia să fie numele meu… Cârmaric.

P.S. – Întregul documentar realizat în India poate fi urmărit aici.